Plimbare placuta in frigider

Azi am fost in frigider. Nu e prima oara cand se intampla asta, e doar prima oara cand vad frigul de afara ca temperatura dintr-un frigider. Doua ore de plimbare si asteptare m-au facut sa ma gandesc cum s-ar simti cineva intr-un frigider. E adevarat ca locul ar fi mai mic, ca persoana in cauza s-ar inghesui si n-ar avea loc de miscare pentru a se mai incalzi macar un pic. Ca sa ma incalzesc, mi-am luat un pespi rece. Interesant, nu? De abia cand am inceput sa-l beau mi-am dat seama ca ar fi fost mai bun un ceai sau o ciocolata calda (cine isi aduce aminte de Sibiu? ), dar fata de alte bauturi servite acolo, era chiar bun (Pepsi intotdeauna e bun ). Nu, nu vreau sa ma plang. Mi-a placut plimbarea de azi. Mi-a placut si compania. Defapt, compania e ceea ce conteaza cel mai tare, cel putin pentru mine. Am avut o problema doar cu frigul. Oare cum se simte apa cand ingheata? Nu vreau sa stiu.

Akary

Chocho

Chocho…titli…butterfly…fluture (etc.) Cunvinte atat de diferite demumesc una si aceeasi fiinta fragila in limbi diferite (primele 2, in ordine: japoneza si bengaleza). Dintre toate astea, eu prefer varianta japoneza. Are ceva aparent aiurea, putin copilaresc, dar si ceva aparte (cel putin pentru mine). Ma fascineaza fluturii, desi nu as putea spune de ce. Fiinte atat de mici, dar de o mare frumusete. Nu, nu am de gand sa asez fluturele pe un piedestal si sa-l ridic in slavi cu laude. Am spus doar ce gandesc. Si ca tot veni vorba la ce ma duce cu gandul fluturele, ar mai fi si alte lucruri. In primul rand, il vad ca pe un simbol al frumusetii fragile; nu fragila in sensul ca frumusetea se poate pierde, ci in sensul de fara aparare.

Cuvantul fluture – si mai exact varianta englezeasca a lui – imi aduce aminte si de o melodie pe care o ascultam obsesiv la un moment dat. Banuiesc ca stiti cum se intampla cu o melodie sa o asculti din nou si din nou fara sa te saturi de ea cateva zile bune. Melodia de care vorbesc e Acid Bath – Scream of a Buttefly. Unii o considera macabra, altii, dar nu toti, cred ca versutile nu sunt potrivite pentreu statusul unei fete (nu, nu m-am suparat pt ca ai zis asta), dar mie imi place, are ceva special, ceva unic (senzatie creata in special de linia melodica).

Fiind la capitolul fluturi, nu pot sa nu ma gandesc la Butterfly Effect. Ma refer atat la filme, cat si la teorie. Pentru cei care nu o stiau, teoria – numita si teoria haosului – suna asa: “It has been said something as small as the flutter of a butterfly’s wing can ultimately cause a typhoon halfway around the world”. Filmele trateaza o tema interesanta (pentru mine, cel putin, dar sunt sigura ca sunt si altii interesati de asta) si anume posibilitatea de a te intoarce in timp – cu sau fara voie – pentru a repara o greseala din trecut si a face astfel prezentul mai bun, desi, de cele mai multe ori, incercarea de a indrepta o greseala duce la comiterea uneia mai mari. Ceea ce mi s-a parut uimitor a fost cat de mult poate o singura intamplare schimba viata unor oameni, si nu ma refer la o intamplare care marcheaza o persoana pe viata, ci o mica schimbare din trecut care duce la schimbari radicale din prezent. Filmele astea doua merita vazute.

Cam asa se pare ca putem ajunge de la o insecta la muzica si calatorii in timp. Dar viata unui fluture cum o fi? Stim cu totii ca e scurta si ca are 2 etape, doar in cea de a doua, insecta fiind cu adevarat fluture, dar oare cum percepe el lumea? Nu ma refer la ceea ce pot spune oamenii de stiinta, ci la ceea ce se poate afla numai daca te aflii in pielea fiintei respective, ceva ce va ramane o enigma pentru noi, o enimga in descifrarea careia ne putem folosi imaginatia, dar nu putem fi niciodata absolut siguri ca am aflat adevarul. Sau va ajunge omenirea atat de departe? Acum nu putem sti.

Akary

Amalgam de culori

Un amalgam de culori…sufletul meu rosu, persoana ta verde, multimea mov si omul galben de acolo… Un amalgam de culori, asta e viata. O clipa portocalie a trecut si a fost inlocuita de una neagra, dar o clipa albastra o va urma si pe aceasta, iar apoi… iar apoi alte culori… Curcubeul existentei noastre domneste in intunericul tacerii. De ce sa taci cand poti vorbi? De ce sa taci cand poti rade? De ce sa stai intr-un colt cand iti poti umple viata de culori vii?  

“Asta-i viata” sau “urasc viata asta” ajungem des sa spunem, dar oare nu putem face nimic? Oare nu de noi depinde? De ce sa dam vina pe ea? Viata… cea care ne pertmite totul, cea careia ar trebui sa-i fim indatorati. De ce o gasim mereu vinovata? Pentru ca avem nevoie sa dam vina pe altcineva in afara de noi, pentru ca avem nevoie sa stim ca nu depinde de noi fiindca e mai usor sa nu facem nimic decat sa aceeptam ca noi puteam face diferenta desi nu e deloc usor. Viata… nu pe ea o uram, ci pe noi, nu pe ea o stim vinovata, ci pe noi, dar ne ascundem in spatele unei scuze… Mai bine luam un portocaliu, un violet, un galben, un vedre, un rosu sau un albastru si il intindem de-a lungul vietii noastre. Mai bine luam toate culorile si le punem impreuna. Curcubeul existentei noastre domneste in intunericul tacerii numai daca noi il lasam. 

Akary

capsula cu senzatii

Timpanul osciland in alte ondulatii si oscilatii, ceva mai intense, cu urechea lipita de umarul tau stang, prin care loveste in mine tic’tacul corpului tau, ca o simpla vibratie.
Palma mea netezindu’ti cutele viselor ca niste riduri adanci, frematate intr-un energic masaj.
Hai sa ne zgariem sa vedem sangele cui se va coagula primul in vise…
Hai sa ne lovim sa simtim mirosul vanilat de zile bune, escaladanu-ne coanele nazale.
Sunt incoerenta. la fel cum am fost si ieri.sunt o functie monotona, o constanta in ecuatia trairilor noastre..
sunt nisipul ce se scurge in sens invers, de jos in sus, impins de antigravitatie.
Prinde-ma intre pleoape ca-ntr-o furtuna de nisip si juleste-te in colturile mele aspre.

O secunda

O secunda… Dormeam intr-o ora care nu mi-a stranit interesul si dintr-o data, gandul ca am pierdut o secunda din viata si dupa ea inca una si tot asa, secundele deveneind minute, iar minutele ore mi-a trecut prin minte. Aburd? Depinde din ce punct de vedere privesti. O ora plictisitoare la scoala e o ora din viata pierduta. La ea se adauga si alte astfel de ore puls mult mai multe pierdute in alte feluri. E ciudat, ironic si intr-un fel ingrijorator cum o parte destul de mare din viata o pierdem… degeaba. Sau poate nu chiar degeaba, poate daca am avea o alta aborbare nu ar fi pierduta sau cel putin nu ar fi degeaba. Nu vreau critic scoala prin asta. Stiu ca am criticat-o destul pana acum si am auzit destule critici la adresa ei incat sa mai vreau asa ceva. Are si ea partile ei bune, de ce sa nu recunoastem? Bune si rele, ca noi toti de altfel. Oricum nu rezolvam nimic prin critica. Si cu toatea astea maine o s-o criticam din nou. Sau maine luam o pauza si o vom critica abia poimaine.   

Ce am vrut sa spun defapt va intrebati? Am vrut doar sa scriu un gand fugar care mi-a dat de gandit azi (defapt ieri avand in vedere ca e trecut de 12 noaptea). Voi incerca sa nu mai pierd atat timp, daca nu la scoala, macar in rest. Cu toate astea, stiu ca situatia nu se va schimba cu mult. Eh, c’est la vie. (si chiar azi spuneam iar ca urasc franceza)

Akary

plamadiri de cuvinte din cuvinte.

Sunt multe lacune pe suprafata limbii romane, arie pe care lingvistii o pretind neteda, ca un teren perfect nivelat.
Eu insa, amarnic calator pedestru, ce a cazut periodic in gropile ei ascunse si si-a scrantit gleznele de mii de ori, indranesc sa-mi permit o alta parere. Da, limbii romane i se atribuie un vocabular bogat…si sincer sunt satula de interminabilele serii sinonimice pe care ni le-arunca in fata cu repros, de opulenta de adjective cu care jonglam de obicei in descrieri, de cascada de verbe intre care se zbat diferente aproape inperceptibile vorbitorului obisnuit.
Acum doua postari a trebuit sa folosesc « bivina » in loc de « vina de mabele parti » sau « vina comuna ». Uite, epoca vitezei ma cam alunga din ea daca risipesc inutil viata incastrand sensuri scurte, usor de rezumat in propozitii laconice, in fraze gigantice care te ametesc prin intorsaturi si intortocheri lexicale.
Eu, utilizator obisnuit, cu vocabular simplut, in general sunt in dilema cand vine vorba de stari, senzatii, in principal de substantive sau adective care inlocuiesc lungi unitati frazeologice : cum spui mai scurt « om care se teme de trasnete ? » [bine inteles voi fi obligata de lupta cu timpul sa inventez tamp ceva si sa arunc la suprafata un cuvant gen « trasnofob » acoperind in minte o alta lacuna din jalnicul teren ciuruit de cratere al limbii romane, dar acesta este bineinteles un caz fericit, pentru ca presimt e sufix trebuie sa adaug. insa observ adesea situatii in care nu se contureaza nici un fel de regula de compunere, un fel de plamadire neregulata.
Si mai ziceti voi acum ca nu am eu simt practic si mai acuzati modul meu execrabil de a inventa cuvinte!
Ps. Si Michel Tournier se joaca cu cuvintele si inalta unele inexistente pe care le considera necesare…din pacate nu-mi amintesc unde am citit articolul despre modul lui de reformare a limbii franceze si nu pot da copy-paste:(

jeleu.

Medieval

Am vizitat de curand castelul din Hunedoara, unul dintre cele mai bine pastrate din tara si foarte frumos de asemenea (am o mare pasiune pentru castele). Plimbandu-ma prin imensele sali aproape goale am incercat sa reconstitui in imaginatie atmosfera: mi-am inchipuit cavaleri in armura, boieri in haine scumpe si doamne in rochii mai mult sau mai putin elegante. Fara aceste pesronaje, niste simple obiecte expuse, niste mobile imense pe care sta scris “Nu atingeti” par moarte. Fara aceste personaje, nici obectele nu mai au un loc bine definit. Sunt moarte, au murit odata cu oamenii, iar mormintele lor au fost expuse intr-o lume careia nu ii mai apartin, dar care e curioasa sa le cunoasca. Si ce cunoastem? O camera, un obiect de mobilier? Prea putin cunoastem in cimitirul timpului si totusi, fara imaginatia noastra care sa suplineasca lipsa personajelor conturandu-le pentru noi, este tot ceea ce putem cunoaste. Mi-ar placea sa pot trai macar o zi intr-o atmosfera de castel medieval veritabila. Timpuri crude, dar fascinate. Mi-ar placea sa ma pot plimba in voie prin castel si sa intalnesc servitori, cavaleri, boieri, domnite la tot pasul, sa simt gustul unui timp demult apus.

obsesii

cateva melodii al caror ecou il simt in urechi, cartea uitata deschisa sub pat, filmul ruland la nesfarsit: obsesii, obsesii marunte…

muzica pe care am respirat-o, paginile pe care degetele sufletului meu le-au rasfoit de zeci de ori, secventele in care cineva incearca sa duca la capat jocul: nevoi, indispensabile nevoi…

obsesia pentru perfectiune
obsesia pentru culoare
pentru simetrie geometrica
pentru asimetrie psiologica
pentru dualitate
pentru fiinta androgina
pentru egocentrism
pentru scurgerea ireversibila a timpului
pentru fragmente si intreg
pentru maini
pentru hedonism si sfidare
pentru anormal si bizar
pentru lucruri expresive
si mai ales pentru cuvinte.

jeleu.

Melodii care stiu

Poti sa stii dinainte ce se va intampla? Raspunsul cel mai des dat e ca nu. Bine, exista multe metode de a prezice viitorul (in care, eu, una, nu cred) si mai exista senzatia aia cu o secunda inainte de a se intampla ceva si intuiesti, simti ca se va intampla intr-un anumit fel, ceea ce se si intampla. Dar ce vreau sa scriu aici nu se refera la astfel de momente sau preziceri. 

Mi se intampla sa ascult, mai mult sau mai putin intamplator, o melodie si sa-mi aduc aminte de o persoana pentru ca, din divesre motive (versurile partial, dar in general o intamplare care se lega atat de mel cat si de o pers), asociez melodia aia cu o persoana. Da, ceva total normal si banal ati spune, ceva ce se intampla tuturor. Dar nu e numai atat. Privind in urma, cateodata ajung sa-mi dau seama ca, desi mai mult o intamplare decat versurile in sine m-au facut sa asociez melodia unei persoane, acum si versurile se potrivesc. Adica, e ca si cum melodia stia ce se va intampla dinainte sa se intample, dar eu nu am putut sa-mi dau seama de acest lucru. Suna ciudat? Intr-un fel e. Sau mai degraba e ironic. Oricum, cu tipul ajunge sa nu mai conteze, ajunge sa fie doar o amintire, mai mult sau mai putin, legata de acea melodie.

Akary

cafea divina

dimineata plapanda. firisoare de lumina ce izbucnesc pe geam.
mainile inclestate pe o cana mare de cafea, plina, raspandind aroma sa subtila in toate coltisoarele camerei.
cafea facuta matinal intr-un ibric rosu; adorabil contrast.

cafeaua are un suflet pe care ti-l varsa in apa fiarta, sufletul ei e brun, dar cel mai cald si mai ispititor pe care l-ai intalnit vreodata. gustul ei e un sacrificiu, ai ucis-o. zatul ramas in urma e o ramasita inutila; scufundat din nou in apa nu mai are alt suflet sa-ti intinda. il arunci fara regret intre coji de portocale, seminte de ardei, hartii, ambalaje, fara sa-i spui mersi si-l uiti.

cafeaua la filtru e un barbarism. zatul nu se mai joaca pe fundul canii, e doar un lichid filtrat cu gust familiar, ceva mai fad. nu e tulbure, nu da impresia de profunzime, n-a primit suflet, pentru ca n-ai lasat pulberea macinata sa se elibereze in apa fiarta.
cafeaua la filtru e doar un act monden, cea la filtru e esenta vietii, energie in forma fluida.
tind sa cred ca nectarul zeilor era cafeaua. si ei faceau abuz^^.

Sooomn…

sunt ingrijorata. am realizat ca mi se intampla un lucru abject.

somnul imi fura prea mult timp din viata si tocmai din partea mai interesanta a ei.

sa vedem: sugarul trebuie sa doarma 20 de ore, copiii si tinerii 10, adultii 8 si batranii 6, adica invers proportional cu varsta.

perfect.  dar mie nu-mi convine!

as accepta o regula inversa, care mi se pare mai normala: la pensie sa dormi 10-20 de ore pe zi din lipsa de alta activitate, dar la varsta cand descoperi lumea, cand fiecare firisor de lume te intriga si te antreneaza in jocul lui, tu sa adormi subit in carut, in timp ce mamica te plimba sa vezi strazile, sa percepi ce inseamna fiinta umana? sa nu simti tu cand iti cresc dintisorii si sa dormitezi cu biberonul in gura? sa fii mai mult prins intre vise si atunci cand revii la realitate sa nu faci altceva decat sa plangi de nervi ca iar ai adormit…sa ti se vâre subtil suzeta intre gingii, sa o morfelesti putin, uitand nemultumirile si sa te fure iar somnul?

inacceptabil.

in medie dorm 6 ore pe zi, sunt zile cand dorm 4, zile cand dorm 8, si iata zile cand dorm 10, ca in ultimele doua luni.

un om normal, presupunand ca traieste 60 de ani, [omitem ca exista ani bisecti pentru a simplifica situatia], doarme:  

1 an*20h + 17 ani*10h + 32ani*8h + 10 ani*6h = 1*365*20 + 17*365*10 + 32*365*8 + 10*365*6 = 7300 + 62050 + 93440 + 21900 =  184690 h ~ 7695 zile= 21 ani30 zile

21 de ani??? dormim 21 de ani??

clar, de azi imi reduc portia de somn. o sa o micsorez la 4 ore.

calculand cu un somn normal pana acum si cu unul de 4 ore pana la 60 de ani as dormi 126290h~5262 zile= 14ani 152zile, deci aproximativ 14 ani jumatate. e evident mai bine^^

ma duc sa-mi fac o cafea mare sa ma mentin in viata. simt deja incordarile titanice din viitoarea lupta cu somnul.

ps. si martin eden al lui jack london si mircea eliade tot cate 4 ore dormeau.

jeleu.

vedere, revedere…

Maine ma voi intalni cu colegele din generala. Nu imi fac iluzii, nu cred intr-o revedere placuta si draguta, probabil ne vom scalda intr-o amabilitate rece si ma voi crispa in fata lor. Ma astept la tonuri apatice, priviri strambe, la semne pe sub masa, coate discrete, zambete sfidatoare, la replici taioase, reprosuri, taceri apasatoare, stanjenite, ma astept sa fiu analizata din cap pana-n picioare si sa fac la fel, la priviri evaluand hainele, incaltamintea, telefonul, i-podul, tocmai genul de atitudine care ma agaseaza. Ma astept sa se uite ciudat la hainele si skate-shoes-ii mei de baiat [am reflectat deja ce iau pe mine :-s], la freza mea si probabil o sa ma inrosesc stanjenita. O sa ne ia cel putin douazeci de minute pana cand o sa ne hotaram unde vom merge, o sa inaintam galagios pe strada in perechi, dupa simpatii si ne vom aseza pe undeva la o masa tot intre oamenii care ne plac, privindu-ne antipatiile in faţa. Ma astept sa plec de acolo cu un gust amar, razand pe drum cu singurele doua tipe din clasa aia, pe care le iubesc si cu care am iesit anii astia in care am zacut in ignorare reciproca fata de celelalte. O sa ma duc sa-mi joc cuminte rolul de fiinta calma, neintimidabila si probabil o sa vorbesc mult, repede si vesel, ca sa-mi maschez retinerile.

“Au trecut ani si viata …ne-a schimbat”.

si stii ce? cred ca totusi ma voi distra. in adevaratul sens al cuvantului. profund. eu si S. care ne certam in generala dar acum ne intelegem perfect:x probabil vom soca si stupoarea de pe feţele lor ne va amuza teribil…sau cel puţin pe mine.

brusc sunt fericita cu crisparea mea. haha.

jeleu.

furnicile ca prada

nefericirea mea incearca sa refuleze in exterior acum, repede, inainte ca intimitatea-mi cu tastaura pe care degetele o izbesc prelung sa fie sfasiata de ochiul profan al veselei mele prietene ce vine la o doza de cofeina si un film. sunt posesiva cand vine vorba  de tastatura mea, o alta atingere pe tastele ei ma infioara si ma inteapa, si parca simt intepaturi in palme, ca niste fine stigmate biblice conturate de cuiele geloziei mele. stii mi e teama ca tastaura mea o sa fuga cu tine dupa modul calm si delicat in care o atingi…tastarea ta-dezmierdare, a mea-cutit infipt in forme de plastic.

sa continui![... simt timpul cum se scurge, mai sunt douazeci de minute pana cand calculatorul meu va fi o curva comuna, supusa cautarii amanuntite a doua perechi de maini si de ochi.]

sunt nefericita pentru ca ma aflu in lupta cu un clan bine organizat de insecte…minusculele si aparent inofensivele furnici. Furnicile sunt monstrii ce au intrat ilegal si imoral pe tinutul meu, stramutandu-si locuinta din tarana pe un mic teritoriu din gazonul meu. Le-am vazut…genul acela de furnici, cele mai mici posibile, si le am tolerat prezenta. Brusc coabitantele mele au devenit insolente. Furnicile mici fusesera un pretext, un fel de cal troian strecurat de Ulise lui Paris, pentru ca din cuiburile de pamant, din mogaldetele fine au rasarit furnici mari, de cateva ori mai voluminoase decat avangarda lor. S-au extins, au ucis gazonul din centrul cazematei lor, formand un fel de oras, nelocuit in centru, dar hiperaglomerat la periferie. la doua trei zile cand imi amintesc de ele ma transform in taifunul ce le zdrobeste casele, nu prin intensitatea sau viteza aerului ci prin pietricelele si betele scormonitare pe care le poarta. Le ravasesc locuintele si astept urmarindu-le cu ochi criminali cum se precipita in exterior, apoi le blochez intrarile. Am fost si zeul ploii, care le-a trimis apa in exces, inundandu-le cu furtunul-noua reprezentare a instrumentului divinitatii locale dar degeaba…si-au abandonat cartierul rezidential o zi, doua apoi au revenit, mai multe, organizate mai strategic, extinzand zona de pamant dezgolit din gazonul meu.

jeleu.

fotograf al naturii

Acum vreo trei zile m-am autoproclamat “fotograf al naturii” si m-am aruncat in niste flori cu aparatul in mana, avid sa sculpteze reflexia petalelor…si pozele, pozele au iesit dragute^^. Si de cand mi-am atribuit mirobolantul titlu am impresia ca natura imi e complice;) da da…prea multe coincidente preafericite: mai intai o lacusta gigantica mi-a incalcat teritoriul si a intrat in bucatarie seara: o lacusta frumoasa, divin exemplar:x, dar nefotogenic as zice, de vina probabil nuantelede maro care se jucau pe pielea lui si lumina artificiala care ii stirbea din naturalete.

bine, “o lacusta, fie ea uriasa, poate intra in casa oricui, gonind dupa lumina”, vei zice. dar sa iti povestesc de fluture^^

ieri s-a asezat ["din nou cu mine la aceeasi..." zice cantecul, nu:)?] pe frunzele unui piersic alb de langa mine un fluture “coada de randunica”. Scot disperata aparatul, dau zoom-ul la maxim de teama sa nu-l sperii si incep sedinta foto cu gingasul meu model, apropiindu-ma din ce in ce mai mult, riscand sa-i starnesc zborul, dar nu, fluturele ramane calm, numai aripile subtiri vibrandu-i sub adierea vantului. intr-un final imi apropii un deget de el, pe care mi-l excaladeaza fara teama si incepe sa se invarta tacticos prin palma mea ca un narcisist ce asteapta poze din toate pozitiile. brusc, s-a aruncat in zbor pe niste flori, albastrul cozii sale contrastand cu portocaliul craitelor. Am crezut ca l-am pierdut, am alergat spre el cu palma intinsa, dar fara speranta. Fluturele mi s-a suit din nou pe deget….extaz!!! Avea comportamentul copilului cuminte pe care daca-l pui intr-un loc sta neclintit acolo cu privire sireata, avantandu-se spre necunoscut, dar care te urmeaza vesel, nesfidandu-ti niciodata chemarea inapoi. Mi s-a suit in par, coborand apoi pe obraz, oprindu-se pe nas…picioarele lui ma gadilau^^ a stat pe florile langa care l-am purtat eu cu mana, a lasat obiectivul aparatului la nici 5 cm de el, mi-a aratat cum soarbe el polenul cu trompa lunga, bizar rasucita…ma apuca nostalgia:(…a fost un fluture unic…dar inca este, desi altundeva…pentru ca intr-un tarziu si-a luat zborul prea repede, lasand doar privirii mele posibiliatea sa-l urmeze.

azi natura draga, te rog…o omida paroasa albastra pe scoarta unei salcii pletoase;;)

jeleu.

Ploaie…?

M-am trezit cu ploaia in suflet, am alergat afara sa dau de ea si… nu era. Ploaia fugise, lasandu-ma singura, singura si slaba, fara sa-mi spuna nimic, fara sa-mi lase nimic, decat taraitul ei monoton in urechi. De dimineata soarele imi radia pe frunte si razele lui, taioase ca lama, ma zgaiau pe fata. M-am intors cu spatele si am fugit. Ieri a fost atat de frumos…si fara nimic special, doar am mers de mana cu ploaia si norii. Azi m-am avantat trist in bucatarie, am inghitit cu noduri o piersica dulceaga, mi-am procurat o cana mare cu cafea si m-am retras tiptil in vizuina mea, pornind calculatorul, apoi winampul, apoi am intrat pe mess, am dat drumul torrentilor, am cautat niste chestii noi pe isohunt si iata m-am apucat sa scriu un blog despre ploaia care imi lipseste, despre norii in care azi nu-mi mai afund privirea si goliciunea lor pufoasa care nu-mi mai gadila pupilele. In zilele reci, cand cerul se imbata sec cu griul lui si-si scurgea tot amarul pe pamant, in picuri de cristal, mancam pe terasa un iaurt cu musli si piersici^^ preferatul meu si ma gandeam la viata, cu privirea pierduta in neant, cu vantul izbindu-ma si ravasindu-mi parul. Azi, soare, cer neted si gol, imi morfelesc plictisita iaurtul si nu am chef sa ma gandesc la viata, azi simt nevoia s-o traiesc. Curand voi pleca in cautarea unei cafele si unei prietene bune si ma voi avanta dupa mirosul padurii si compania altor fiinte calde…si voi iesi devreme, asa cum nu am mai iesit demult, ca sa simt soarele ciupindu-ma de tample si sa respir mai bine aerul imbacsit al orasului. intens sictir existential.

jeleu.

teribilism.

M-am izbit mereu de teribilismul multora, m-a agasat si mi-a tocat marunt, marunt rabdarea. Prima oara m-am lovit de cei care fumau in spatele liceului pentru ca era “trendy” si “cool” si “marfa” sa defilezi pe acolo cu tigara in mana, tragand superficial, cu buzele tuguiate abia atingand baza filtrului, cu plamanii cimentati in nicotina, mirosind a scrumiera inecata de mucuri. Dar nu conteaza…m-am uitat la amaratii de clasa a noua schimonositi in lupta cu sinele sa primeasca activ fumul, la X cum isi tine pretentios tigara in sus cu doua degete micute, intr-o miscare pretentios matura, la Y care se lauda ca s-a lasat de tigari, inainte sa se apuce vreodata, la ţâncii care alearga cu tigara aprinsa pe strada. Apoi ma vad parca pe mine atintita cu ochii curiosi ai copilului de 6 ani la tifonul imbibat de nicotina prin care tata mi-a aratat tainele negative ale viciului. Imi resimt tentatia de atunci, mana ce se intindea spre tigarile din pachetul deschis, uitat pe masa, se juca cu ele si le punea cuminte la loc, acoperindu-si urmele ca un mic infractor. Apoi cenusiul tigarii arse pe care nu am reusit sa o aprind si dorinta de a imita, atractia bizara a copilului de 7 ani spre singurul lucru interzis pe care modelul, prietenul si confidentul lui o avea. Nu prea tarziu, brusc si fara sa spuna nimanui adultul a aruncat scrumierele, pachetele de tigari, excesul de brichete si tentatia copilului a pierit odata cu ele. Apoi alcoolul un teribilism mai profund, reliefand intens secul gandirii: placerea ametelii impinsa in betie, cu greturi si dureri de cap, pe care actorul nu uita sa le o povesteasca tuturor, din aceeasi nevoie primitiva si tâmpă de a fi “trendy” si “cool” si “marfa”. Alte cateva forme de teribilism cu o raspandire mai putin ampla nu imi merita timpul asa ca le las si trec unde vroiam sa ajung…cea mai inalta forma de teribilism pe care am intalnit-o in ultima vreme. Poveste despre o copila de 13 ani, mica mea protejata din totdeauna pe care o voi numi simplu A.: A. si a taiat ambele brate in inscriptii, patratele, diezuri si linii pana la incheietura mainii si pe partea interna si pe cea externa, declarand tuturor cu nonsalanta ca totul a fost ca sa-si astampere placerea pentru automutilare…copil de clasa a 7a multumit ca e centru barfelor marunte de pe bancile babelor si care probabil ar fi fericit daca ar citi blogul asta, pentru ca teribilismul i-ar fi satisfacut.

sanctificare:>

sunt indignat si indignarea mea inteapa ca un dus rece intr-o dupa-amiaza torida.
-Pe mine de ce nu ma sanctifica nimeni???
Da, stiu, am sesizat si eu doza de nebunie egocentrista din intrebarea mea…tocmai m-am citit si iata nu-mi voi nega egocentrismul, pentru ca il iubesc, cat despre cealalta stare am auzit ca prima faza inaintea acceptarii dezaxarii e negarea, deci tac. tacerea mea e apasatoare si falsa, cenusie, apatica, seaca si fada pentru ca e nenaturala, e fortata ca o grimasa ce aluneca intr-un zambet schimonosit.
Stimati jurati, dati-mi voie sa ma apar singur si iata prin analogie:
Stefan cel Mare[si Sfant???] poate va aduce aminte de nedreptatea ce mi se face zilnic. Acest domn de o sanctitate indoienica a declansat razboaie, deci e criminalul psihologic a sute de mii de oameni, a omorat cu mana lui alte cateva sute, a tinut cel putin o duzina de neveste, cu acte doar trei: Eddokia Olelkovici, Maria din Mangop si Maria Vochiţasi, a fost tatal a cateva zeci de copii din flori…o atitudine foarte religioasa nu? Meritul pentru care i s-a acordat o zi draguta in calendar(2 iulie)?…dupa cum spun manualele de istorie: ctitor de manastiri [Ei si ce? Acum ca Becali restaureaza biserica ortodoxa din Bruxelles si cladeste pe plaiurile mioritice alte bisericute o sa-l santificam pe razboinicul lumii? doamne fereste!] si stavila in fata paganismului [sa-mi fie cu iertare stimabil Sinod, dar ungurii lui Matei Corvin si polonezii lui Ioan Albert erau saracii tot crestini]…dar fie Papa Sixtus al IV-lea l-a numit “Athleta Christi” (atletul lui Christos) si noi ne-am ales cu un alt sfant.
Nu conteaza ca Stefan cel Mare mi-e simpatic din copilarie, tot nu e moral sau religios.
Sanctificati-ma si pe mine! am fost mereu protectorul copiilor mai mici si aparatorul tuturor animalelor, nu am neveste si nici copii din flori cu alte dame. Promit sa fiu cuminte…va roooog…;;)

Si acum lasand ironia la o parte, indignarea mea e doar privitoare la faptul ca inmormantarea “preafericitului” a fost cantata la tv, in ziare, la radio, peste tot cu surle si trambite si zeci de nefericiti, poate cu suflete mai curate sunt aruncati in gropi murdare zi de zi, fara ca nimeni sa nu stie de ei.

jeleu.